A fost în lumea de dincolo, unde o aşteptau doi îngeri

Autor: Ingrid Baciu

A fost în lumea de dincolo, unde o aşteptau doi îngeri

Anca C. are 20 de ani, iar în această vară a absolvit cu brio unul dintre liceele bucureştene. Este, evident, prea tînără pentru a înţelege problemele pe care ni le oferă viaţa. De curînd însă, a trăit o experienţă despre care nu credea că este posibil să i se întîmple tocmai ei.

„Nu sînt o fire friguroasă, căldura îmi place foarte mult, fiindcă mă pot îmbrăca lejer în tricouri cu mînecă scurtă, în fuste, în haine subţiri. Acest lucru am continuat să îl fac şi după 1 septembrie, deşi vremea se răcorise, în unele zile fiind chiar frig. Eu însă nu simţeam acest lucru, îmi era bine şi timp de două săptămîni am continuat să mă îmbrac foarte subţire, ca în august.
In jurul datei de 10 septembrie, am început să simt tot mai pregnant un frig lăuntric, şi orice făceam nu îmi trecea. Ziua făceam duşuri fierbinţi, noaptea mă înveleam cu trei pături, dar starea mea nu se îmbunătăţea cu nimic. După cîteva zile, în noaptea de 15 spre 16 septembrie, am simţit că iau foc. Intregul organism îmi ardea nefiresc, nu puteam să ţin ochii deschişi, mă dureau pieptul, abdomenul, capul şi îmi venea parcă să leşin. Nu i-am spus mamei ce simt, crezînd că pînă a doua zi îmi revin. Cînd m-am trezit a doua zi, în jurul orei 12.00, îmi era şi mai rău. Imi aduc aminte doar că mama s-a speriat foarte tare, strigînd: «Anca, ai 40 de grade!»
In timp ce îmi dădea nişte medicamente, eu am simţit cum ies parcă din mine, intrînd pe un coridor lung, unde erau numai uşi. Alternau într-un mod foarte ciudat: pe peretele din stînga era o uşă neagră, în faţa ei, pe peretele celălalt, o uşă albă, lîngă uşa neagră urma o uşă albă. Aceste uşi continuau la nesfîrşit, în capătul culoarului, departe, fiind o uşă atît de albă şi strălucitoare, cum nu mai văzusem în viaţa mea! Simţeam cum mă apropii din ce în ce mai mult de această uşă, fiind foarte nerăb­dătoare. La un moment dat însă, ceva m-a oprit. Mai aveam puţin şi puteam să o ating, să o deschid! Dar ceva mă ţinea în loc. Atunci am privit cu atenţie uşa: pe ea erau mai multe simboluri, iar de o parte şi de cealaltă vegheau doi îngeri care păreau pictaţi, dar totuşi parcă erau vii. Voiam să-i ating, să deschid acea uşă. Am ridicat atunci mîna, dar instantaneu am simţit cum sînt trasă înapoi cu o viteză uimitoare. Am deschis ochii şi am auzit glasul mamei: «Anca, ai leşinat, mă auzi?»
Mama avea să-mi spună că îmi dăduse, cu o clipă înainte să leşin, Fervex şi un antibiotic, că trecuseră de atunci 20 de minute şi că acum aveam doar 39,5 temperatura...
In orele care au urmat m-am simţit mai bine şi am putut să-i povestesc mamei ceea ce trăisem în timpul leşinului... Bineînţeles că a fost îngrozită şi toată noaptea nu a închis un ochi, păzindu-mă, dar, în ceea ce mă priveşte, simt că ceva s-a schimbat. Inainte nu credeam în viaţa de dincolo, în tunele şi în povestirile de acest gen pe care le tot auzeam.
Acum, însă... Fusesem chiar eu şi sim­ţisem ceva ce nu mai simţisem niciodată pînă atunci: că era real, că era palpabil. Dar nu cu mîinile, ci cu sufletul.
Nu am să uit niciodată chipul îngerilor, uşa, albul imaculat, strălucirea şi sentimentul că dincolo de ea era viaţă, o altă viaţă...”.

Nu exista comentarii.

Lasa un comentariu