Brăduleţul - scînteia divinului

„Am cumpărat bradul dintr-o piaţă din apropierea casei, ales fiind dintre alţii la fel de frumoşi ca şi el. A stat cuminte pe balcon cîteva zile, iar în seara Ajunului i-am cioplit uşor tulpina, atît cît să încapă în suport. L-am împodobit rapid şi mi-am văzut de alte treburi. De-abia în ziua Crăciunului l-am admirat cu adevârat. I-am mulţu­mit că a venit în casa noastră ca să ne aducă atît de multă bucurie.
Intr-o după-masă, relaxîndu-mă în fotoliu, una dintre crenguţe, mai lungă, mă înţepă uşor în umăr. Mi-a părut rău să o rup sau să o deformez răsucind-o, aşa că am preferat să „o ţin de mînuţă”. Priveam la televizor, cînd, brusc, au început să-mi vină în gînd răspunsuri la întrebările de peste zi. Aproape că uitasem de ele, dar răspunsurile îmi veneau unul după altul. Seara următoare, la fel. Atunci am înţeles că, «ţinînd de mînuţă» crenguţa bradului, intru într-o anume stare în care pot afla răspunsuri la înrebări. Fiindu-ne foarte drag, am stabilit să-l ţinem în casă mai multă vreme. Apropiindu-se primăvara, am hotărît să scoatem bradul afară. Aşa că l-am despodobit şi l-am scos din suport, l-am ridicat şi… în momentul în care am încercat să-l trec de uşă, am simţit că nu se lasă. Am încercat din nou... şi parcă «mînuţele» sale se desfăceau opunînd rezistenţă, de parcă ar fi spus: «Nu vreau să plec, nu vreau să plec!». Mi s-a făcut milă de el şi l-am aşezat din nou în suportul său.
Şi timpul zboară. A venit vara. O fiinţă dragă sufletului meu avea probleme. Pe moment, nu ştiam unde să cer ajutorul. Gîndindu-mă la ce se poate face, am simţit brăduţul spunînd «Eu pot, eu pot». Mi-am chemat familia. Am făcut un cerc în care era inclus şi brăduţul nostru şi am cerut ajutorul. Cu ochii închişi, ne rugam. La sfîrşit, întredeschizînd ochii, am zărit între noi doi brazi, îmbrăcaţi în haine energetice. Simţeam că i-a chemat brăduţul nostru, să fim mai puternici. Peste cîteva zile, problema s-a rezolvat... simplu şi pe placul tuturor. I-am mulţumit brăduţului şi, pentru prima dată, am înţeles cu adevărat ce fiinţă minunată este... Apoi a venit din nou iarna şi am hotărît să împodobim acelaşi brad. Era la fel de viguros ca anul anterior. Il «scuturam» în fiecare sîmbătă, cînd «îl primeneam», iar acele sale rămî­neau la fel de ferme, chiar dacă din verde au devenit ruginii. Mi se părea uluitoare această dăruire. Au mai trecut cîteva ierni. L-am împodobit a cincea oară. Era la fel de puternic, cu acele sale care înţepau cu fermitate aerul, doar culoarea acestora era uşor aurie.
In primăvara care a urmat, am simţit că acceptă să plece de la noi. După ce l-am despodobit, mi-a dat răspunul la o întrebare mai veche: «Poţi să mă scoţi, dar păstrează în casă tulpina». Şi aşa am făcut. Totul pare o poveste. Eu însă o numesc «lecţie de viaţă». Şi pentru mine este una dintre cele mai frumoase pe care Divinitatea mi le-a dăruit.
 De atunci, pentru familia mea, bradul nu mai este un simplu obiect. Este o fiinţă vie care trăieşte lîngă noi, se implică în problemele noastre, ne susţine, ne sfătuieşte, se roagă împreună cu noi şi cere ajutorul pentru noi. Ne îmbogăţeşte vie­ţile… şi vedem toate acestea doar atunci cînd avem ochii sufletului larg deschişi. De atunci, de multe ori m-am întrebat: reuşesc să fiu la fel ca brăduţul meu pentru cei din preajma mea? E ca şi cum m-aş întreba: oare azi am reuşit să fiu OM?”
Şi uite cum bradul de Crăciun se poate transforma, în casa noastră, în semnul pe care-l aşteptam din partea Divinităţii. Dar cu o condiţie, să avem sufletul încărcat de iubire şi recunoştinţă. Ele sînt „cheia” că permitem luminii Divine să ne cînte în suflet.