Mai iute ca gîndul

Distanţa dintre cele două laboratoare este de 732 de kilometri, iar o secundă are 1.000 de milisecunde. Deci, şcolăreşte, aplicînd regula de trei simplă, constatăm că particula respectivă s-a deplast cu 318.260,86 de kilometri pe secundă. Dar noi ştim că în natură şi în univers viteza-limită ce poate fi atinsă este viteza luminii, adică 300.000 de kilometri pe secundă. Toate teoriile şi calculele noastre, toată fizica pămînteană este gîndită pe această afirmaţie, numai că particula năzdrăvană despre care vorbim s-a deplasat cu o viteză superioară celei a luminii. Unul dintre participanţii la experimentul CERN, fizicianul Antonio Ereditato, a spus: „Nu susţinem nimic, deocamdată, vrem doar ajutorul comunităţii mondiale de fizicieni, pentru a înţelege rezultatele noastre nebune, pentru că este o nebunie ce se întîmplă”. Despre neutrino, pentru că aceştia sînt cei care au atins viteza respectivă, v-am mai vorbit în paginile noastre. Deşi în fizică simbolul luminii este „v”, totuşi pentru viteza luminii se foloseşte litera mică „c”, iniţiala cuvîntului latin „celeratias”, care înseamnă viteză. Deşi în toate calculele noastre luăm acest „c” egal cu 300.000 de kilometri pe secundă, în realitate viteza luminii este de „doar” 299.792,458 km/secundă. Cu o astfel de viteză, lumina face înconjurul planetei de şapte ori într-o secundă şi străbate distanţa Pămînt-Lună în 1,3 secunde. Dar este aceasta limita de viteză în micro şi macrouniversurile în care trăim? Desigur, putem spune că fenomenul petrecut la CERN a fost o eroare, numai că cercetătorii de aici au repetat experienţa de 15.000 de ori (!) în trei ani. „Am încercat să găsim toate explicaţiile posibile pentru acest rezultat. Am vrut să găsim o greşeală - greşeli comune, greşeli ceva mai complicate sau efecte ciudate, dar nu le-am gă­sit”, a declarat Antonio Ereditato. Fizica noas­tră spune că viteza supraluminică este o viteză de propagare a luminii în vid perfect, dar particulele despre care vorbim acum au încălcat flagrant această regulă. Ele nu s-au deplasat în „vid perfect”, ci direct prin pămînt. Deşi măsurate cu fel de fel de aparate, vitezele, în general, şi cea a luminii, în special, rămîn totuşi nişte noţiuni relative. Quasarii sînt nişte radiosurse cosmice, probabil nuclee galactice active, care emit uriaşe cantităţi de energie electromagnetică, inclusiv lumină vizibilă şi unde radio. Ei nu trebuie confundaţi cu galaxiile îndepărtate, fiind mai degrabă nişte stele, motiv pentru care au şi fost numiţi „quasar” (quasi stellar radio surce), sursă radio cvasistelară. Conform măsurătorilor, făcute pe baza cunoştinţelor noastre de pînă acum, cel mai apropiat quasar se află la 780 de milioane de ani-lumină de noi, iar cel mai îndepărtat pe care am reuşit să îl reperăm, la 13 miliarde de ani-lumină. Dacă viteza luminii nu poate fi depăşită, înseamnă că ceea ce vedem noi acum este, de fapt, lumina unei stele care a existat în momentul formării Universului, acum 13,7 miliarde de ani. Recenta descoperire de la CERN ne arată că aceste distanţe nu sînt reale, în Univers fiind posibil să existe viteze cu mult mai mari decît cea a luminii. „Dacă există ceva mai rapid decît lumina, atunci este nevoie de o rescriere a tuturor teoriilor despre Univers. Motivul pentru care toată lumea este precaută în a crede noile descoperiri este faptul că Teoria Relativităţii este baza fizicii. De asemenea, motivul pentru care nu poţi construi o maşină a timpului cu care să zbori în trecut este că viteza luminii este protejată, este limita universală a vitezei”, este de părere profesorul de fizică Brian Cox. De curînd, a fost emisă o nouă teorie, conform căreia timpul nu ar exista, dacă nu ar fi perceput şi măsurat. Trecutul nu mai este un timp, ci doar o acumulare de informaţii (sunete, imagini, senzaţii), de care ne folosim pentru a analiza, compara, cîntări şi aprecia fenomenele pe care le trăim în prezentul imediat şi care, în fracţiunea următoare, a devenit deja trecut. Biocentrismul - aşa se numeşte noua teorie - ne spune că spaţiul şi timpul nu există în formă fizică, ele sînt doar forme de percepţie biologică şi, conform acestui principiu, Universul este creat de viaţa din interiorul său, nu el este cel care dă naştere vieţii. Este noua descoperire o noutate, aşa cum ne-a fost ea prezentată? Nici pe departe.
In 1982, francezul Alain Aspect, doctor în fizică, a demonstrat existenţa unui fenomen din fizica cuantică numit „inseparabilitate cuantică”. Concret, două sau mai multe particule subatomice, care au aceeaşi origine, sînt în corelaţie directă şi permanentă, indiferent de spaţiul care le desparte. Aflate la un milimetru sau la o distanţă de o galaxie una de alta, cele două particule au comportări identice, timpul neavînd în acest caz nicio influenţă. Tot ce cunoaştem noi pînă în prezent depinde de spaţiu şi timp. In cazul inseparabilităţii cuantice, aceste noţiuni nu mai au nicio importanţă. Aceste particule se recunosc între ele şi, după toate probabilităţile, ies din spaţiul nostru cu trei dimensiuni fizice şi una de timp. In acest caz, în Univers funcţionează o interacţiune, o legătură între tot ce există. In acest context a apărut o întrebare inedită: dacă particulele subatomice au legătură între ele, atunci conştiinţa umană este un produs al creierului, format din materie, adică atomi cu particule subatomice, sau există intrinsec în toată materia, indiferent unde se află ea? Eugen Wigner, cîştigător al Premiului Nobel, a afirmat că, pentru efectuarea măsurătorilor cuantice, conştiinţa este esenţială. Specialiştii din fizică, neurologie, psihologie, dar şi din alte domenii au ajuns la concluzia că, la fel ca timpul, spaţiul, masa şi energia, conştiinţa este o proprietate fundmentală a materiei şi că este o parte inseparabilă a Universului. In 1993, Charles Bennet, specialist la IBM, împreună cu echipa sa, a ajuns la concluzia că insepararea cuantică permite teleportarea, la fel ca în filmele Star Trek. In 1997, Nicolas Gisin, doctor în fizică la Universitatea din Geneva, a trimis doi fotoni în direcţii diferite, prin fibre optice. Cînd au ajuns la zece kilometri distanţă unul faţă de celălalt, unul dintre ei s-a lovit de o oglindă pe jumătate transparentă, pe jumătate reflectorizantă, putînd să intre sau să fie întors înapoi. Deşi se afla la o distanţă apreciabilă, celălalt foton a reacţionat la fel ca „fratele său geamăn”, viteza de comunicare între cei doi fiind de 10.000 de ori mai mare ca viteza luminii. Tot în 1997, profesorul Anton Zeilinger, de la Universitatea din Viena, a teleportat un foton. In 2003, acelaşi specialist a teleportat mai mulţi fotoni peste Dunăre. In august 2007, Günter Nimtz şi Alfons Stahlhofen, de la Universitatea din Koblenz - Germania, au transmis un flux de fotoni cu o viteză mai mare decît viteza luminii. In cadrul experimentului, o parte dintre fotoni au trecut parcă printr-un tunel invizibil, ajungînd la destinaţie mult mai repede decît o rază de lumină. Fenomenul, despre care nu ştim aproape nimic, a fost numit „tunelare cuantică” şi, după afirmaţiile doctorului Nimtz, are legătură direct cu viteza cu care judecă creierul omenesc. Cercetările şi experimentele ce se desfăşoară în prezent, atît pe pămînt, cît şi în spaţiul cosmic, demonstrează tot mai elocvent faptul că, în Univers, spaţiul şi timpul au alte înţelesuri, că prin inseparabilitate tot ce există se află într-o permanentă legătură cuantică, zicala „iute ca vîntul şi ca gîndul” nu a fost doar în poveşti şi că acest fenomen există şi în realitate.