Istoria neamului s-a scris cu sînge - Războieni 1476 (II)

(Continuare din numărul trecut)

Intr-adevăr, tătarii au fost nimiciţi, dar, în faţa uriaşei armate otomane, voievodul Ştefan cel Mare a rămas cu numai 12.000 de oşteni, bine instruiţi, reprezentînd steagurile boierilor şi ale curtenilor. Da, în acele vremuri, boierii şi odraslele lor nu fugeau din ţară la greu. Cu paloşul în mînă, combăteau în fruntea slujitorilor şi a luptătorilor. Totuşi, raportul de forţe era de 15 la 1 în favoarea turcilor, iar voievodul Ştefan cel Mare trebuia să-i oprească ori să le provoace pierderi cît mai mari. Referindu-se la acest important moment din istoria Moldovei, Mihail Kogălniceanu scria, în Bătălia de la Războieni şi pricinile ei, 26 iulie 1476: „Ştefan era de socotinţă ca să lovească şi chiar pe sultanul însuşi. Dar boierii chemaţi la sfat, văzînd nenumăratele puteri ale vrăjmaşilor, au fost de socotinţă ca, deocamdată, să le lase şesul slobod, că doar i-ar putea trage la locuri strîmte, unde să le fie cu neputinţă de a-şi întinde puterile şi, prin urmare, să le fie şi fuga mai grea. Atunce tot şesul fu părăsit; bătrînii, femeile, copiii şi averile cele mai scumpe fură ascunse în cetăţi, în păduri sau în peşterile Carpaţilor. Familia şi muma lui Ştefan vodă, împreună cu cuviosul mitropolit Teoctist şi cu visteria ţării, se aşezară în Cetatea Neamţului, apărată de un mare garnizon şi întărită de oameni şi de natură. (...) După ce toate s-au fost pus în siguranţie, Ştefan nu mai întîrzie de a-şi pune în lucrare planul, unul din cele mai frumoase ale geniului său; prin porunca sa, toată Ţara de Jos fu pustiită, grîiele, sămănăturile, iarba fură arse, pentru ca armia vrăjmaşilor într-o ţară îmbelşugată să sufere toate chinurile foametei şi ale lipsei. Pe de altă parte, despărţituri de oşteni moldoveni îi strîmtorau de pe laturi; şi numai în aceste harţaguri otomanii pierdură treizeci de mii de ai lor”.
Retrăgîndu-se pas cu pas, Ştefan cel Mare a atras armata otomană într-o zonă împădurită, situată la circa 27 de kilometri de Cetatea Neamţ, la Valea Albă - Războieni, unde pregătise un sistem de fortificaţii. La asalturile otomanilor, moldovenii au răspuns cu o vitejie fără seamăn. Mai mult, au contraatacat vijelios şi au incendiat pădurea. Inspăimîntaţi, ienicerii au refuzat să-şi mai asculte comandanţii, astfel încît sultanul Mahomed a trebuit să intre în luptă pentru a-i mobiliza. Luptînd cu disperare, îmbărbătaţi de exemplul voievodului Ştefan, care se avînta curajos în mijlocul vrăjmaşilor, românii moldoveni au reuşit să-i oprească pe duşmani pînă la căderea nopţii, cînd, cu rîndurile mult împuţinate, s-au refugiat în pădurile învecinate şi Cetatea Neamţ.
Cronicarul  descrie astfel pierderile moldovenilor: „Şi atîta de ai noştri au pierit, cît au înălbit poiana de trupurile de a celor pieriţi, pînă au fostu războiul. Şi mulţi din boierii cei mari au picatu şi vitejii cei buni au pieritu şi fu scîrbă mare a toată ţara şi tuturor domnilor şi crailor din prinprejur, dacă auziră că au căzut moldovenii suptu mîna păgînilor”.
După această cumplită bătălie, sultanul Mahomed al II-lea a asediat cetăţile Moldovei, sperînd că voievodul Ştefan s-a refugiat într-una dintre acestea şi că îl va captura. Fără succes însă. In timpul în care forţele otomanilor se zdrobeau de zidurile cetăţilor Neamţ, Suceava şi Hotin, Ştefan cel Mare, bine povăţuit şi de Daniil Sihastrul, îşi refăcea armata şi începea curăţarea ţării de turci. In 1496, la 20 de ani de la greaua încercare prin care a trecut Moldova, la Războieni a fost ridicată o biserică, sub lespezile căreia se află osemintele eroilor căzuţi în luptă.
P.S.: Ii mai arde cuiva de făcut bancuri proaste?