Führerul şi Opoziţia (4)

La 3 septembrie 1939, puţin după ora 12.00, din biroul său din Tirpitzufer 76/78, amiralul Canaris îi ordonă colonelului Hans Oster să transmită telegrama de război prin care cei 3.000 de bărbaţi şi femei din subordinea sa erau informaţi că între Germania, Franţa şi Marea Britanie se instalase starea de război. „Trebuie să vă previn în legătură cu englezii. Şi aceasta din cîteva motive. Dacă veţi lucra pentru ei, acest lucru îmi va fi adus la cunoştinţă şi cred că am pătruns pe ici, pe colo. Ei or să vrea să trimită mesaje cifrate despre voi, dar din cînd în cînd noi descifrăm cifrul. Numele voastre vor apărea în dosare şi registre. Asta va fi foarte rău. Va fi foarte greu să ascundeţi, pînă la urmă, aceste activităţi. Apoi, din cîte ştiu eu, serviciul secret britanic vă va răsplăti prost; este vorba de bani, daţi-mi voie să vă spun că ei nu răsplătesc bine serviciile şi, dacă au cele mai mici suspiciuni, nu vor ezita să vă trădeze...”, declara amiralul Canaris, în aceeaşi zi de 3 septembrie 1939, în faţa statului major al Abwehrului. Referitor la posibilitatea ca şeful Abwehr să fi fost în serviciul Intelligence Service, Gerhard Van Arkel, într-un interviu din 11 noiembrie 1983, declara: „Canaris nu a fost un agent, dar ştia ce se întîmplă. L-a protejat pe Hans Gisevius în mai multe rînduri. Dar dacă era un agent britanic sau dacă era pregătit să folosească orice mijloace pentru a-l răsturna pe Hitler, este mai greu de judecat. Era dispus să trateze cu britanicii. Era antinazist. Sînt înclinat să cred că îi privea cu ochi buni pe Aliaţi. Dar agent britanic? Asta este o chestiune complet diferită. A fost implicat în complotul din 20 iulie. Toţi lucrau în interesul Germaniei, aşa cum îl vedeau ei, şi îl voiau mort pe Hitler, deoarece credeau că ruinează Germania”. Intr-o mărturie secretă, din iunie 1947, făcută în faţa Comitetului Operaţiunilor Guvernamentale, Allen Dulles a recunoscut că amiralul Canaris şi adjunctul său au fost în legătură directă cu el în perioada în care s-a aflat în Elveţia. Printre opozanţii de marcă ai regimului naţional-socialist s-au aflat şi doi ofiţeri superiori, amîndoi proveniţi din Statul Major General, care au avut un rol extrem de important în atentatul de la 20 iulie 1944, respectiv generalii Henning von Tresckow şi Friedrich Olbricht. Aflat pe Frontul de Est, generalul von Tresckow se va erija în sufletul şi creierul opoziţiei militare de pe acel teatru de operaţii, iar în septembrie 1942, la Smolensk, se va întîlni pentru o serie de discuţii politice cu Carl Goerdeler, şeful opoziţiei civile. Generalul Friedrich Olbricht, un distins ofiţer de stat major, deţinea, de la 1 mai 1940, funcţia de adjunct al generalului Friedrich Fromm, comandantul-şef al Armatei din Interior. In calitate de locţiitor al lui Fromm, îşi putea permite să opereze deplasări şi înlocuiri de unităţi, constituirea de divizii de marş prin preluarea din rezerve etc. Generalul Olbricht avea astfel tot felul de posibilităţi pentru „a acţiona împotriva regimului”. In opoziţia faţă de Hitler şi de naţional-socialism pot fi întîlnite nume de prestigiu ale vieţii publice şi politice ale Republicii de la Weimar, membri ai serviciilor secrete, militari şi politicieni de dreapta, centru sau centru-dreapta, poliţişti (contele Wolf-Heinrich Helldorf – prefectul poliţiei Berlinului, SS Gruppenführer Arthur Nebe, general-locotenent de poliţie şi şef al Poliţiei Criminale a Reichului), sindicalişti (Wilhelm Leuschner, Iakob Kaiser, Max Habermann), social-democraţi (Julius Leber), membri ai „catolicismului politic” ş.a. Juristul Johannes Popitz, ministru de finanţe al Prusiei şi intim al lui Göring, se constituie în liderul unui „centru de cristalizare al defetismului şi antinazismului”, cum a fost definit în rapoartele Gestapoului, ceea ce istoria conjuraţiei de la 20 iulie 1944 a denumit ca fiind „Grupul Popitz”. Cercul de la Kreisau, fondat de contele Helmuth Janes von Moltke, a constituit o altă formulă de opoziţie faţă de Hitler şi de naţional-socialism. Cercul contelui Moltke grupa tineri aristocraţi, şefi socialişti, clerici, profesori, avocaţi, diplomaţi, oameni cu vederi dintre cele mai diferite, dar uniţi prin ideile generoase ale unui spirit european. Convinşi că războiul este pierdut, ei căutau o soluţie pentru ceea ce se va întîmpla după „dominaţia terorii şi a ororii” instaurate de Adolf Hitler, precum şi ceea ce trebuie făcut în scopul de a atenua atît pentru Germania, cît şi pentru Europa efectele dezastruoase ale unei dezordini impuse de naţional-socialism, printr-o politică fondată pe principii morale şi religioase.

(Va urma)