Crucea

Ştim însă cu siguranţă că ea a fost un simbol legat de divinităţi odată cu apariţia civilizaţiilor istorice (scrise), exemplul primar fiind Egiptul, unde crucea coptă (ankh) o vedem adesea în mîna diverşilor zei egipteni reprezentaţi de oamenii acelor timpuri sau pe sarcofagele şi pereţii mormintelor. Sensul ei avea în vedere viaţa (imortalitatea), de aceea interpretarea cea mai frecventă este legată de alăturarea organelor sexuale stilizate (reprezentînd vulva, în continuarea căreia sînt ataşate penisul şi testiculele). La apariţia lui, creştinismul a integrat şi el acest simbol străvechi.
Crucea e un simbol în formă de răscruce, din două sau mai multe linii. Regiunea e o zonă definită de intersectare: în general, sînt patru regiuni.
De la începutul secolului al III-lea, în Africa, dar şi la Roma, însemnarea cu sfînta cruce constituie, în mod tradiţional, primul rit de iniţiere a catehumenilor.
Creştinii aveau o conştiinţă clară a faptului că acest obiect, crucea, era semnul ungerii lor. In epitaful lui Abercius (160-109?) se vorbeşte despre creştinii din Roma ca despre „poporul însemnat cu pecetea strălucitoare”. Această pecete este chiar slăvitul semn al crucii înscris pe fruntea lor.
Dar ucenicii lui Hristos ştiau, de asemenea, că ea era o armă de apărare, cu adevărat puternică în războiul, nevăzut, duhovnicesc, împotriva ispitelor diavoleşti. De aceea, ei îşi aduceau aminte de mîntuirea primită la botez, făcîndu-şi cruce pe frunte înainte de orice lucrare. Un text gnostic, Acta Ioannis (150-180), menţionează explicit însemnarea trupului cu sfînta cruce. Foarte repede, semnul crucii a început să însoţească, drept binecuvîntare şi mijloc de protecţie, fiecare act din viaţa de zi cu zi.
Dar semnul crucii a fost, de asemenea, înţeles şi ca formă de exorcizare, ca armă de atac pentru a pune pe fugă demonii şi pentru a se vădi astfel deşertăciunea puterii pe care ei pretind a o avea asupra acestei lumi. Lucrare dezvăluită în experienţa martirilor: demonii şi idolii păgîni se prăbuşeau în faţa crucii.
Cea mai interesantă legendă pioasă este legarea crucii de pomul cunoaşterii din Rai. La moartea lui Adam, fiii săi au hotărît să-i facă sicriul din pomul care semnificase păcatul neascultării protopărinţilor noştri. Copacul uriaş a fost tăiat. Sicriul lui Adam a consumat o parte infimă din lemn. Tot ce a rămas a fost păstrat ca un semn al amintirii păcatului şi al promisiunii răscumpărării noastre.
Cînd Noe a primit poruncă să construiască arca – simbolul mîntuirii noastre, Biserica –, el a folosit marele copac din mijlocul Raiului, tocmai fiindcă era legat de promisiunea salvării. Corabia l-a purtat pe el şi familia lui şi toate animalele aduse în corabie după porunca lui Dumnezeu. La terminarea potopului, apele au adus părţi din lemnul corabiei pînă în Ţara Sfîntă, iar oamenii au văzut lemnul care era dintr-o esenţă necunoscută şi foarte tare.
Un dulgher a luat tot ce a găsit din copacul respectiv şi a cioplit o masă mare şi grea, care s-a moştenit din generaţie în generaţie, pînă în vremea lui Iisus. După ce, prin intrigile şi acuzaţiile evreieşti, Mîntuitorul a fost condamnat la moartea pe cruce, ultimul descendent al vechiului dulgher şi-a adus aminte de lemnul special moştenit de la strămoşi şi a făcut din masă o cruce mare şi grea pe care a oferit-o spre crucificarea acelui înşelător şi răzvrătit pe care sinedriul îl condamnase la moarte, cerînd apoi confirmarea sentinţei lor de la procuratorul roman Pilat.
Astfel a murit Iisus pe crucea făcută din lemnul păcatului adamic, lemn care a devenit instrumentul ispăşirii păcatelor omenirii prezente atunci şi cele viitoare, pînă la Judecata Finală.
Legenda, ca orice altă legendă, ascunde în ea o fărîmă de adevăr istoric, dar, mai ales, un sens spiritual pe care evlavia populară l-a însămînţat în ea. Cel mai important element al acestei legende este legarea ei de păcatul adamic şi de iertarea neamului omenesc. Acolo unde Adam a greşit, acolo s-a făcut şi făgăduinţa mîntuirii viitoare.