Minunea din noaptea de Crăciun

„De cîte ori se apropie sărbătorile Crăciunului, îmi amintesc totul, cu toate că au trecut 60 de ani de atunci. Trăiam într-un oraş micuţ, Călăraşi, şi lucram la singura fabrică de confecţii, aveam 18 ani. Eram o familie simplă, dar cu frică de Dumnezeu, deşi, pe atunci, în 1951, guvernul comunist se străduia ca tineretul să fie ateu, încă din şcoală. Locuitorii însă se duceau la biserică, se închinau, deşi unii din cauza fricii, scoseseră icoanele după pereţi. Şi eu mă rugam seara, dar verişoara mea, care locuia cu noi, rîdea de mine; dormeam în aceeaşi cameră, dar numai eu mă închinam, aşa cum mă învăţaseră părinţii şi bunica.
Pe verişoara mea o cheama Felicia şi eram bune prietene, totuşi, faptul că ea nu credea în Dumnezeu mă îndepărtase puţin de ea. Se apropia Crăciunul şi ea se gîn­dea numai la dans şi la petreceri cu băieţii, spre supărarea părinţilor mei şi a mea. In seara de Crăciun ne pregăteam cu toţii să mergem la biserică, dar Felicia nu voia să meargă, era hotărîtă să plece să danseze cu băieţii, undeva, unde se duceau toţi necredincioşii, fete ca ea şi băieţi fără frică de Dumnezeu. Cînd a auzit că mama nu îi dă voie să plece din casă, a început să înjure, pomenind chiar numele necuratului. Atunci am hotărît să plecăm cu toţii şi pe ea s-o închidem în casă. S-a supărat aşa de tare şi, fără să se gîndească prea mult, a zis: «Bine! Atunci am să dansez cu icoana pe care o ţineţi voi în sufragerie, că tot nu văd ce rost are ea, este doar un de-sen cu o femeie cu pruncul ce voi îi ziceţi Iisus». Chiar a apucat icoana, a strîns-o la piept şi a început să danseze cu ea.
Eu i-am spus: «Felicia, pune icoana la loc, cu aşa ceva nu se glumeşte!». Dar ea a strigat în bătaie de joc: «Dacă icoana asta e sfîntă, cum ziceţi voi, o să mă pedepsească» - şi rîdea. Noi am plecat şi am lăsat-o pe Felicia închisă în casă, ne gîndeam că poate pînă la întoarcerea noastră, se va potoli. Cînd ne-am întors însă acasă, ne-am bucurat că era linişte şi eram sigură că se culcase. Dar peste o oră ne-am gîndit că trebuie să vedem ce este cu ea şi cînd am intrat în camera ei, am înmărmurit de uimire. Felicia era căzută la marginea patului, cu icoana Sfintei Fecioare în braţe şi nu zicea nimic. Am strigat-o, i-am pus întrebări, dar parcă nu dădea niciun semn vizibil de viaţă. Speriată, am tras de ea, am întrebat-o de ce nu ne spune nimic, dar, din gesturile ei speriate, am înţeles că nu mai poate vorbi. Felicia era mută! Am alergat la vecini şi prieteni, cărora le-am povestit cum a rîs de icoană, spunînd că, dacă bucata aia de lemn are o putere, o va pedepsi.
Toţi am înţeles că Felicia fusese, într-adevăr, pedepsită. Tot oraşul a aflat! Ingrozite, am dus-o la doctorul din oraş, care nu-şi putea explica de ce nu putea ea vorbi, doctorul nu îi găsise nicio afecţiune la corzile vocale şi spunea că e sănătoasă. De atunci, Felicia nu a mai eşit din casă, pentru că toată lumea îi zicea «Muta», cea care amuţise de Crăciun, batjocorind cele sfinte! Am adus şi preotul, care, pentru prima oară, a fost primit de Felicia; pînă atunci îl gonise mereu.
Preotul a sfătuit-o să se roage măcar în gînd Fecioarei cu Pruncul Iisus, noi toţi sperînd că, poate, în sfîrşit, se va întoarce la credinţa noastră creştinească. De cîte ori intram în camera ei, o găseam plîngînd şi îngenuncheată, cerînd astfel iertare Celui de Sus. Ne era milă de ea, chiar preotul care venea acum mai des la noi îi citea din cărţile sfinte. O dată i-a citit o pildă din Biblie: «Oameni, nu vă amăgiţi, Dumnezeu nu se lasă batjocorit, ce va semăna omul, aceea va şi secera!”. Astfel, Felicia a înţeles că fusese pedepsită, dar preotul a sfătuit-o să se roage mereu la icoana sfîntă, poate va veni şi iertarea. Zile şi nopţi la rînd, icoana era udată de lacrimile ei de credinţă, iar verişoara se schimbase cu totul. Şi s-a întîmplat un miracol! Chiar de Anul Nou, am auzit-o strigînd fericită: «Pot vorbi, micul Iisus m-a iertat! Aseară, în vis, a venit la mine Fecioara cu Pruncul şi m-a mîngîiat. Am simţit căldura şi blîn­deţea ei, am văzut cum Sfîntul Duh înconjurase icoana.»
Anii au trecut, Felicia a devenit o bună creştină, întoarcerea la Dumnezeu i-a adus numai fericire. A fost mireasă la biserica din oraş, a devenit şi mamă a doi copii, pe care i-a crescut cu credinţă. Miracolul prin care a trecut Felicia nu îl voi uita însă niciodată! Ştiu acum că sufletul ei a fost salvat!”